Mai 2009


Pahar

Am deschis geamul mic de sticla si am privit afara. Nimic impresionand, doar decorul de rasarit al unei noi zile. Nici acest lucru nu m-am mai impresionat… Am respirat adanc aerul diminetii. Un vant usor batea cu grija afara. Simteam o galagie acuta in suflet. Nu stiam ce sa fac. Statea si priveam. Am lasat geamul deschis si m-am indeparat… m-am asezat inapoi in pat… este ora 5. M-am culcat. Liniste… prea multa liniste. Brusc se creeaza haos… este un vis… sau nu… este o realitate. un pahar se sparge. Sunetul rasuna. Ma trezesc brusc. Ma arunc din pat asupra mobilului. Vad ca este ora 11. Foarte tarziu…. mai bine ramaneam treaz de la 5. Am inceput sa alerg de zor. Nu mai gaseam nimic, dar ma grabeam. Am ajuns langa masa. Am inceput sa caut… si nimic. Am lovit un pahar de sticla. Un sunet m-a strafulgerat si paharul s-a spart de podeaua camerei. Sunetul rasuna… vine moartea. Galagie si haos… mii de sunete distrug linistea de odinioara. Soarele apune…

Sa facem si un pic de reclama. http://eqisance.blogspot.com/ Acesta este linkul unui friend blog. 😀 Intrati si commentati si aici si acolo.

Ce pot eu sa mai schimb ? Da am gresit, dar ce ii pot spune acum ? Ce pot sa mai fac eu ca Elizabeth sa isi schimbe parerea ? Nimic. Doar fiindca atunci nu credeam ca ar mai putea fii ceva, ea s-a departat si acum ma ignora. Si de ce sa ma ignore ? Ratiuni materialiste probabil si un pic de orgoliu.
« Liniste si spatiu se intinde acum. Ma uit pe masa din sufragerie si vad telefonul fix. Langa el un biletel. Pe bilete scrie cu litere aurii : « Sun-o pe Elizabeth ! ». Pun mana pe telefonsi sun. Aceasta imi raspunde. Ii spun cine sunt si incepem sa discutam. Ma trateaza de parca as fii un criminal, si discutia decurge intr-o maniera plictisitoare. Am vorbit la telefon 12 minute si totusi simt ca nu am vorbit nimic. Nu mi-a spus si nu i-am spus nimic interesant. O discutie banala. »
Vine peste mine dimineata. Incep sa realizez ca am visat. Un vis foarte ciudat. Probabil ca asta imi doresc sa pun mana pe telefon si sa sun. Nu sunt totusi convins ca asta as vrea. Nu stiu ce imi doresc. Niciodata nu am stiut. Ma decid sa sun. Nu ezit si sun, ea imi raspunde :
– Alo !
– Buna ziua, Elizabeth sunt Ryan…
– Aaa Ryan? Cu ce ocazie ma suni?
– Vroiam sa vad ce mai faci… nu am mai vorbitde mult si imi e doar de tine…
– Ei nu mai spune…vorbesti cuvinte fara sens…
– Nu e chiar asa, mi-as dori sa putem schimba ceva…
– Tu crezi ca putem reedita trecutul ? Raspunde-mi cu da sau nu !
– Da.
– Ei bine eu iti zic ca nu. Nu cred ca putem reedita ceea ce nu a fost. Nu putem sa visam prea mult, am cadea in subteran. Asa ca nu te mai stresa…
– De ce? De ce sa nu vrei sa incercam? Ce te costa ?
– Ce ma costa intrebi… ei bine ceva lipseste ceva din adevar si asta ma costa cel mai mult. Acum am putina treaba si nu mai am timp….dar poti sa ma suni mai tarziu. Pa.
– Bine. Pa
Asa am incheiat o discutie fara cap si fara coada. Nici nu stiu de ce am sunat. Oare chiar nu inteleg ca nu mai are nici un rost ? Las telefonul si merg la bucatarie. Imi pregatesc micul dejun si ma asez sa mananc. Mananc ceva pana imi dau seama ca nu am pofta sa mai mananc. Azi este sambata si nu merg la servici.
Ies din casa. Vreau sa ma plimb prin parc, sa iau o gura de aer. Locuiesc in municipiul Cluj – Napoca, capitala Transilvaniei. Ador orasul asta, fiindca aici m-am nascut si cred ca este cel mai frumos oras din Romania. Este si un oras curat si ingrijit. Eu stau foarte aproape de Parcul Central. Parcul acesta este pe malul Somesului Mic. Este un parc destul de lung, de aproape 2 km si lat de 300m. Are o alee principala si copaci in jurul ei. Parcul este destul de ingrijit si nu este foarte aglomerat, motiv pentru care este parcul in care imi petrec eu timpul cel mai des.

Poate doar una dintre multele mele poezii anonime:

Omenirea (In alte parti am publicat-o sub numele de „Decaderea”)

Tineam in mana un pahar,
Parca era cel mai de pret har,
Dar brusc m-am intors si am vazut,
Mii de oameni cum s-au pierdut…

Da, am vazut colegi rataciti,
Am vazut oameni zapaciti,
Pot spune ca si eu am fost,
Intr-un loc atat de prost…

Si eu era sa mor pe munte,
Ingropat de cuvinte mute…
Si eu am trecut prin dezastru,
Si ma bucur ca am iesit din centru

Tineam in mana un pahar,
Parca era cel mai de pret har,
Dar brusc m-am intors si am vazut,
Mii de oameni cum s-au pierdut…

Da si acum sunt fericit,
Poate doar fiindca sunt iubit,
Dar ma sperie oamenii cazuti,
Ma sperie oamenii decazuti…

Si atunci imi dau seama,
Cam unde straluceste vama,
Intre praf fum si iluzie,
Vad cum totul e o difuzie…

Vad la generatiile ce urmeaza,
Oameni ce se dezmembreaza
Dar eu nu am cum sa ajut,
Fiindca sunt un om mut…

Tineam in mana un pahar,
Care a fost spart de un talhar,
Asa sticla sa cu sunet a navalit,
Si intunericul l-a pravalit….

Poate ca nu pot sa ma remarc. Sunt doar un alt scriitor „anonim” care tanjeste sa-si exprime punctul de vedere si sentimentele prin ceea ce scrie. Foarte multe despre mine nu pot sa spun si nici nu imi place sa spun… incerc sa fiu un om modest. Restul este poezie!