Adun bucatele din trecut. Adun imagini. Adun tot ce pot. Incerc sa imi reamintesc diverse lucruri. Stiu ca nu are nici un rost. Poate o fac doar ca ma plictisesc. Ma gandeam la colectivul ce l-am avut in scoala generala. Am trait 4 ani alaturi de anumiti colegi. Din toti cred ca mai vorbesc cu vre-o 2 – 3 si asta ocazional. A fost o istorie care a disparut. Din acel colectiv nu a mai ramas absolut nimic. Doar praf si fum. Nu stiu… poate ar trebui sa imi para rau. Ma gandeam ca sunt momente in care ai cativa prieteni foarte buni. Apoi treptat, incet, incet le dai drumul. Nici nu incerci sa ii tii. Nu… nu are rost. Ei se departeaza de tine si tu de ei. Si in trecut linistea se asterne. Uneori ma gandesc si la erorile pe care le-am comis in trecut. Stiu ca nu mai am cu ce sa le schimb.
Ma uit acum, la colectivul de liceu. Imi dau seama, tot asa ca in afara de cateva persoane… totul se va prabusi. Asta nu va fi doar pentru mine… ci pentru toti. La mine in clasa exista viziuni diferite. Grupuri si idei diferite. Aceasta istorie se va prabusi incet… incet. Un grup de oameni se destrama si desigur se va forma un altul si tot asa.
Am gasit o poezie mai veche. Cred ca se potriveste cu ceea ce eu scriu aici. Este scrisa acum aproape un an.
Mormant
Merg in nestire pe strada,
Ma uit la lumea in garda,
Parcurg incet un bulevard…
Trec pe langa un gard,
Continui sa merg inainte,
Ma uit si vad atatea zambete,
Dar eu nu pot sa zambesc,
Fiindca nu mai pot sa traiesc…
Intru in Belu cimitir,
Si ma simt ca un suvenir,
Ma plimb incet printre morminte,
Ma plimb in ale mele vesminte…
Inaintez printre pietre sfinte,
Simt ca universul meu ma minte…
Pasesc incet printre morminte,
Toate sunt numai zacaminte…
Ceva imi atrage atentia, in fundal
Un simplu sunet genial,
Totul e pe o muzica linistita,
O muzica putin mai diferita…
In fata mea un mormant apare,
Numele meu straluceste-n soare,
Muzica incet s-a oprit…
Si-un perete de lumina s-a zidit…
Complicat 
ianuarie 5, 2010 at 7:01 pm
Mmm, am ajuns şi eu aici să comentez.
Ai foarte mare dreptate, şi cred că ţi-am mai spus asta, dar chiar tu ai ţinut să precizezi într-o discuţie anterioară că de fapt în viaţă suntem singuri, oamenii vin şi pleacă… Aşa e şi cu aceste grupuri formate în adolescenţă… Doar pentru că acum suntem nebuni, rebeli, avem aceleaşi preferinţe muzicale sau poate vedem aceleaşi filme, nu înseamnă că aşa va fi mereu. Oamenii se maturizează şi odată cu această creştere cred că e cazul să crească şi cultura şi intelectul, iar dacă acel grup nu ţine pasul cu tine dezbinarea e inevitabilă…
Uneori, oamenii nu ne mai înţeleg. evident, ei se schimbă, noi ne schimbăm, dar cred că aceste schimbări ne duc pe drumuri atât de diferite încât micul fir de aţă ce ne lega se destramă şi el.
E dificil să tot vezi oamenii trecând pe lângă tine, le povesteşti ceva o vreme, fac parte din viaţa ta, iar apoi se dizolvă pentru că v-aţi schimbat. Dar, într-un fel, e un ciclu al naturii umane şi al naturii în sine ce nu prea poate fi schimbat…
Doar oamenii cu care ai întradevar ceva în comun păstrează relaţia dintre ei intactă şi supravieţuiesc cursului timpului… Şi tu ştii foarte bine asta, sunt convinsă. 🙂
ianuarie 5, 2010 at 7:09 pm
Da… ai dreptate. Oamenii cu care insa pastrezi o relatie foarte adevarata sunt putini. Se numara pe degete. Este adevarat ca e dificil sa lasi oamenii sa plece. Ti-au fost colegi… unii colegi buni. Nu poti sa ii lasi asa… sa le dai drumul in neant. Este prea trist ca se petrece acest lucru. SI da… oamenii sunt impreuna cu totii intr-o societate in care de fapt sunt singuri. Rousseau avea dreptate… Societatea este un rau necesar… si este un mare rau societatea.
ianuarie 6, 2010 at 5:27 pm
Nu cred ca astfel de relatii [gradinita, scoala, liceu, serviciu] sunt menite sa tina … Am avut un prieten, cel mai bun prieten al meu. Am fost impreuna de la gradinita, grupa mica, pana pe clasa a VIII-a, impreuna, in aceiasi banca, dupa scoala in aceiasi casa [eu la el ori el la mine] si liceul a distrus totul, abia ne mai vorbim in statie cand mergem amandoi spre acelasi oras. Am intrat la profile diferite si s-a racit relatia… Am atatea amintiri frumoase si nebunatice :)) Dar nu-mi sparg sufletul degeaba pentru asta.
ianuarie 6, 2010 at 5:31 pm
Eh… e drept. Ideea este ca drumurile voastre s-au despartit. 😀 Asa merg lucrurile in viata…. nu neaparat ca iti spargi sufletul. Dar mie personal nu imi prea place indiferenta… si stiu ca nu face bine.